Cand lumea e atat de mica incat n-ai un’ sa te ascunzi…

De mai bine de-o saptamana-ncoace, primesc zilnic confirmarea faptului ca faima mea ca blogger a depasit cu muuuult granitele spatiului carpato-danubiano-pontic. Maiestria slovei, potrivirea mestesugita a cuvintelor, viziunea exhaustiv-comprehensiva asupra evenimentelor, au dus numele “Hipertensiv” mult inaintea afectiunii medicale omonime. Asa se face ca nu-i zi lasata de la bunul Dumnezeu sa nu primesc 3 comentarii apartinand unor constanti cititori chinezi. Mi-i si imaginez, dragii de ei, incruntati in a deslusi sensurile absconse pe care enciclopedicul Google Translate le atribuie unor expresii gen “pisica-ti miorlaie eclectic”. Eu i-as mai tempera nitel in avantul lor de a se pune la curent cu minunatiile pe care le debitez eu pe aici, atragandu-le atentia ca singurele lucruri cu care eventual s-ar putea alege citindu-ma, ar fi niscaiva riduri de expresie. Dar ii stiu cat de incapatanati, migalosi si indarjiti sunt cand se pornesc pe cate-o treaba a sa ca-i las in plata Domnului. La urma urmei sunt trei lucruri clare cu care nu e bine sa te joci pe lumea asta : spranceana ridicata a femeii, semnele unei diarei si habotnicia semenului galben. La un moment dat am luat in calcul si varianta in care, chinezii care au prins drag de mine, sunt absolventi ai unor facultati de pe la noi si-n consecinta o rup binisor pe romaneste. Sau ca au avut standuri la Dragonul Rosu. Nu am insistat prea mult pe aceste variante dar ele imi permit sa fac trecere catre postarea acestei zile : o intamplare pe care reintalnirea cu un bun amic mi-a reamintit-o. Eram, inca cu veleitati de fata mare intr-ale navigatului, ambarcat la bordul unui cargou de 8700 tdw (adica tone deadweight, am scris asa sa ma dau mare ) si doar ce acostasem cu peripetii in Split. Spun cu peripetii fiindca onor toar’su nostru comandant, confundase initial intrarea in portul comercial cu una mult mai ingusta, printre farurile caruia nici nu stiu daca am fi incaput fara sa luam un rand de caramizi din ziduri, intrare care, dupa parerea unora din echipaj care nu isi mai dezilpeau binoclurile de la ochi, parea a fi mai degraba a unui port turistic. Pentru a fi mai bine inteles era ca si cum ai fi vazut o magaoaie cat trei blocuri, ruginita ca vai de mama, ei incercand sa intre in portul de barcute Tomis din Constanta. Am fost luminati la timp de sosirea unui elicopter din care un nene a inceput sa urle disperat prin ciocofon la noi, tocmai cand ultimii turisti isi strangeau cearceafurile si prosoapele si se uscheau cu ochii scosi din orbite de pe plaja. “ Aha ! Deci d’aia nu vedeam noi dane de acostare si macarale de cheu”, a conchis toar’s comandant, un profesionist care ulterior mi-a intarit convingerea ca, cu pila potrivita poti ocupa practic orice post de pe suprafata ingaduitoare a Pamantului. Daca acum cineva mi-ar spune ca Obama a ajuns presedinte in Statele Unite cu pile, eu unul zau ca as fi dispus sa cred. In fine, am acostat la dana in Split. Urma sa incarcam vreo 7.000 de tone de ciment pentru doua porturi nenominalizate. Stiam doar ca sunt pe undeva prin Vest Africa. O paranteza se cuvine : rasaritul si apusul soarelui,  asa cum se vad ele pe mare, frumusetea marii si nemarginirea intinderii de apa, fac absolut de neimaginat rostul perdelelor. Atat la hublouri (adeca, feresti) cat si in vorbirea de zi cu zi. Bagatul si scosul diverselor chestii sunt la fel de obisnuite cum e “Buna ziua” pe ulitele unui satuc transilvan. Deci cred ca-i clar : fara perdea ca doar eram intre barbati si nu era loc la bordul navei de vreun saru’mana. Si-am iesit la oras. Pentru cine a vazut Splitul, stie despre ce vorbesc. Celorlalti le recomand sa dea o fuga in Croatia, ca merita. In fine. Dupa ce am vizitat toate muzeele, expozitiile, locasurile de cult, monumentele si alte asemenea chestii timp de vreo trei minute cat ne-am aruncat ochii pe un panou cu harta orasului, am ales carciuma care ni s-a parut potrivita si ne-am asezat cumintei pe terasa. Ce ne-a surprins putin, dar nu cat sa ne faca sa ne ambalam neuronii, era faptul ca foarte multi dintre locuitorii Splitului erau imbracati aproape in intregime in haine cat se poate de sport : treninguri, tricouri, sorturi, adidasi sau tenisi. La carciuma caruia ii faceam onoarea de a-i fi oaspeti, cam aceleasi tinute.