luni, 15 octombrie 2018

Tot azi despre ieri

- fantezie - Cand vantul puternic goneste toate pasarile adapostite-n copaci, te-ntrebi oare unde se duc. Zboara in alt copac, in cautarea altor crengi, ori doar se bucura de cer si merg inalt, fara a mai cauta loc de adapost si odihna? Ma uitam la ea de parca n-as mai fi vazut pasare. Culmea e ca ma privea si ea inapoi, gangurind, dorind conversatie. Se vedea clar ca doreste sa intru in joc si sa-i raspund mirarii candide din glas. Numai ca eu nu puteam vorbi. Ma inecasem in atatea lacrimi, ce nu se mai opreau, iar dorinta de a rosti cuvinte nu mai aveam. Preferam sa ma uit in ochii adanci ai micutei din fata mea si sa nu raspund intrebarilor din privirile ei. Mi se parea ca ma-ntreaba cum se face de, intr-o asemenea zi insorita, calda, armonios colorata, eu alegeam sa stau cu ochii la ea in loc sa vorbesc direct, oamenilor? Ce sa le mai fi zis? Le povestisem atatea incat acum i-as fi obosit suplimentar. Pe de alta parte, nici nu doream raspunsuri obligat vesele sau de complezenta, dar nici intrebari despre cum e vremea la mine in zona. Iar azi nu era o zi in care sa fi vorbit banalitati. La un moment dat am tresarit. Pasarea devenise agitata si se prinsese, natang credeam eu, intr-o sarma ghimpata. Nu stiam cum s- o potolesc. Daca m-as fi miscat inspre ea, as fi tulburat-o, speriind-o si mai tare, daca as fi ramas pe loc, riscam sa asist la disparitia ei printr-o sugrumare lenta si insangerata. Ce sa fi facut oare? Ma uitam neputincioasa la zbaterea ei si la darele firave de sange ce-ncepusera deja sa-i apara pe gat. Am inchis ochii si am inceput sa ma rog, asteptand. Aveam un singur gand: ai incredere, multa incredere si rabdare, cumva  sau Cineva o va putea elibera. [...] Nu stiu ce s-a-ntamplat intre timp, insa, cand am redeschis ochii, sarma disparuse. Pasarea era usor cazuta, insangerata, dar era vie si eliberata din chingi. Am luat-o in palme si am incalzit-o, mai tremura, i-am sters ranile cu degetele umede inca de lacrimi. Eram constienta ca o ustura, dar trebuia sa-i curat cumva rana. Dupa un timp, si-a revenit. S-a uitat din nou spre mine, dar a scos un tipat atat de ascutit, de parca s-ar fi speriat si a zburat. M-am mirat de plecarea-i intempestiva, dar i-am urat zbor lin, spre zarile albastre care o asteptau. Doar o asteptasera dintotdeauna. Sa le cante si incante cu trilul ei neasemuit. Mi-am dus mana la gat, ma simteam, cred, putin sufocata de lacrimile zilei, dar si de emotia plecarii ei. Nu mica mi-a fost uimirea cand am simtit sarma ghimpata in jurul gatului meu, iar sangele cald curgand inspre pieptul ce ar fi fost, candva, menit a adaposti lapte matern, nu uscaciune sau gloduri. Mi-am adus aminte ca, in timp ce stateam cu ochii inchisi, ma rugasem sa fie eliberata pasarea de tot chinul, de tot jugul, de toti ghimpii ce o raneau si-mi oferisem viata in schimbul vindecarii si libertatii ei. Ruga imi fusese partial ascultata. Viata inca aveam, dar eram prizoniera. [...] Si azi mai aud in departari trilul nesugrumat al unei pasari ce, la un moment dat, a dorit cu adevarat mie sa-mi vorbeasca.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Postari populare