Rataciri

Traim p(r)ost. Adica prosteste. Alergam, fluturam maini in stanga si-n dreapta, obosim. Ne trezim devreme, nici timp pentru mici dezmortiri nu avem, ne spalam, ne-mbracam si plecam la drum. Ne agitam, fabricam, citim, discutam, organizam. Planificam intalniri, vorbim la telefon in nestire, ne punem in agenda “meetinguri” pompoase, presarate cu alocutiuni siropoase, le aranjam frumos ca nu cumva sa se suprapuna, ne amintim sporadic si de un medic si o farmacie, de alte si alte activitati, seara ajungem tarziu, cadem lati de oboseala. Ce sa mai faci? Cand sa mai faci? Cum sa mai…fii? Ne uitam, imaginar, la ceasul care ticaie-n noi, sau care ne ticaie viata de fapt, si ne aducem aminte ca mai era un punct important pe agenda pe care l-am uitat, desi el nicicand nu ne uita. Zilele acestea sunt zile de post. Pentru cine poate, pentru cine vrea, pentru cine are curaj, inima, dorinta, vointa, putinta, toate la un loc. Sa vezi ca trebuie sa ajungem si la spovada. Dar, cand s-o mai facem? Ne trebuie liniste ori pregatire, ori gand curat… cum sa ne ducem asa? Cum ne va primi biserica oare cand nici noi nu mai stim in taina sa ne prim(en)im? Sa trecem in agenda. Precis gasim un loc. Si ne facem timp. Ok si asta. Doar suntem moderni, nu? Umblam cu mini-plannerul la noi, consultam, evaluam, cantarim, ne stresam, renuntam. Cum ar arata oare o zi de p(r)ost din era asta (post)moderna? Alergand, telefonand, rezolvand, incheind un contract, parafand un altul, dand mana si afisand zambet larg, conversand, comentand, dand din cap, tuguind buze protocolar, raportand, corectand, sintetizand, editand, postand, verificand, pregatindu-ne furtunos pentru o alta D Day dupa care oricum vor exista vesnic nemultumiti, si…intr-un final indreptandu-ne spre casele noastre. Ups, azi era in agenda spovada! Sa vezi ca a inchis si la biserica. Acum ce ma fac? Si daca printr-o minune gasesc deschis, oare ce-oi spune: “parinte, sunt obosita, lasa-ma intai sa-mi trag sufletul si-apoi indata totu-ti voi marturisi“. Cum sa (ii) explic de ce tac fara glas, de ce am mainile (gandului) golase, tocmai pentru ca in viata asta pe care suntem nevoiti asa s-o traim, sufletul ne trage mereu de maneca, dar noi purtam numai haine cu maneci scurtate, doar-doar n-om mai simti ingerii de aproape din aripile lor suspinand… Pe voi nu va obosesc zilele in care nu aveti loc pe agenda? In care pare ca nicaieri nu mai e loc pentru sufletul vostru? Cum sa ma duc ASA la biserica? Ce sa-I spun? Ca nu mai stiu nici macar unde mi-am pus a inimii agenda?